Becali – victima cu limba scoasă și călăul cu pelerină de stat de drept!De la judecătorul Alexandru Petrescu la Livia Stanciu – România, patrie de victime recunoscătoare! COMUNICAT DE PRESĂ

În România, mai avem o specie rară, victima care își cere iertare de la călău.
Da, da, ați ghicit, îl cheamă Gigi Becali.
Vecin de cartier, vecin de neam și, în ultimii ani, vecin de ridicol.

Pe scurt, la învestirea lui Nicușor Dan, Becali s-a dus țintă la doamna Livia Stanciu, judecătoarea care l-a trimis după gratii, și, surpriză, și-a cerut scuze.
Nu pentru ce-a făcut el, ci pentru ce-a spus el despre dânsa. Victima își cere iertare de la călău. România, 2025.

Și dacă asta nu e demnă de Caragiale, nu știu ce mai e.

Livia Stanciu nu e orice judecătoare. E călăul de togă al anilor în care justiția s-a transformat în unelte de reglări de conturi pe protocoale secrete. Și nu o spun eu, o spune CEDO, în cazul Gutău.
Om condamnat pe nedrept, iar statul român a plătit daune.

Dar doamna Stanciu? Promovată la Curtea Constituțională, că așa e la noi, torționarii sistemului se pensionează pe post de apărători ai Constituției.

Ce nu știe, probabil, Becali este că Livia Stanciu e urmașa directă în mentalitate și practică a unui anume Alexandru Petrescu.
Nu, nu e vreun actor de serial turcesc, ci judecătorul torționar al anilor ’50, care trimitea la moarte și la canal oameni pentru vina de a avea altă opinie decât Partidul.
Același profil, obediență față de puterea momentului, servilism mascat în patriotism, cruzime juridică ambalată în lozinci despre dreptate.

Dacă judecătorul Alexandru Petrescu băga elitele interbelice la pușcărie pentru „trădare de clasă”, Livia Stanciu le băga pe cele incomode regimului în pușcărie pentru corupție pe interceptări servite la comandă de SRI.
Metode diferite, aceeași esență, represiunea politică în numele unui ideal mincinos.

Și atunci vine Gigi Becali, care, în loc să scuipe pe pantofii moralei de carton a acestor „magistrați de for public”, se duce și își cere scuze.
Își cere scuze de la femeia care l-a băgat în pușcărie pe o sentință de tip „scrieți, bă, că șefii au nevoie”.

De ce? Ca să dea bine la televizor.
Să se creadă el „iertătorul neamului”, de parcă cineva îi ceruse asta.

Asta nu e prostie.
E complicitate morală.
E slugărnicie de mahala sub cruce de aur de la Athos.

Și atunci, întreb:

O nație care aplaudă călăii și își pune victimele să-și ceară scuze mai are vreo șansă la demnitate?

Răspunsul e în următoarea condamnare nedreaptă.
Și în următorul naiv care își cere scuze de la călău.