Buciumanii aurului !

Comuna Bucium a fost o importanta asezare miniera din Apuseni. Pe vremuri, buciumanii rascoleau adancul pamantului in cautarea aurului, care le asigura “painea cea de toate zilele”. Astazi, insa, mineritul a ramas, pentru localnici, doar o amintire suflata cu aurul placutelor rememorari.

Dionisie Boliduțu este unul dintre buciumanii, mineri din tată-n fiu. De fapt, e ultimul dintr-o generație întreagă de ortaci. Deși nu a lucrat mulți ani în mină, cunoaşte foarte bine istoria exploatărilor de aur din această zonă. 

În vremurile demult apuse, când mineritul nu era o industrie, exploatarea aurului se făcea cu unelte rudimentare, dar indispenbsabile. De exemplu, șteampurile au jucat un rol esențial în separarea aurului de restul minereului. Funcționarea acestor instalații de lemn depindea, însă, de apa pâraielor, de debitul acestora. Spălarea și alegerea aurului se făcea cu șaitrocul, trocuța, vălăulși hurca

Galeriile din mină erau, în general, scunde și foarte înguste,  luminate la două palem în față cu „stearțuri” sau opaițe cu seu. Mai tarziu, odată cu evoluția proceselor de fabricație, în minele din Bucium s-a folosit lampa de carbid, cunoscută și ca lampă de acetilenă, care lumina prin arderea acetilenei, produse prin reacția dintre carbura de calciu și apă.

Majoritatea minelor din Bucium au fost închise în 1933, iar ultimele odată cu naționalizarea din anul 1948. Înainte de naționalizare și de închiderea minelor, comuna avea peste 5500 de locuitori. După ce, însă, minele s-au închis, buciumanii au plecat în număr mare pe șantierele din Valea Jiului, Comănești, dar și la minele de uraniu de la Crucea- Suceava, Fundu Moldovei, Moldova Nouă și Ciudalnovița.

Mineritul a fost reluat după anul 1953, atunci când s-a construit o uzină de preparare, la Izbita, unde au lucrat peste 500 de mineri din Bucium și Abrud. În 1970 s-a închis din nou exploatarea, fiind continuate doar prospecțiunile geologice până în anul 2000, când s-a pus lacăt la intrarea în șut. „Noroc bun!”…