Rosia „Pontana”
Rosia Montana a devenit un punct de maxima atractie turistica pentru politicienii romani. Vin in Apuseni, se mira, admira, promit si pleaca. In urma, nu ramane nimic. Eventual speranta, cu paharul rabdarii dand pe dinafara…
Proiectul Roşia Montană a stârnit şi stârneşte valuri de proteste pro şi contra, umbreşte privirile românilor cu luciu de metale rare sau verde eco ori copiat de pe drapele vecine. De 15 ani încoace, politicienii noştri au pasat verdictul de la un guvern la altul, ca pe un cartof fierbinte. Practic ei l-au fiert, cartoful, în mai multe ape, toate tulburi. Au facut-o cu dibăcie şi fără scrupule, au lăudat astăzi investiţia, pentru ca mâine să o respingă, au făcut un du-te vino de partid, cu speculaţii la bursă şi în propriul interes, dar în detrimentul evident al statului român. Acum, când s-a inflamat, iar, subiectul proiectului de la Roşia Montana, guvernanţii de ieri s-au dat la fund, s-au spălat pe mâini cu soluţie anticianură şi, mai nou, nici usturoi n-au mâncat, nici promisiunea nu le miroase.
Aşa că friptul a rămas pe seama actualilorguvernanţi, iar fierbintele cartof pare să explodeze ca o gogoaşăotrăvită la refuz cu interese de tot felul, ce depăşescgraniţeleţării. E greu de ştiut dacă se va da curând un verdict în privinţaexploatăriizăcământului de aur din Apuseni. Deocamdată, politicienii se plimbă, cu aură de gânditorila masa tăcerii, pe ruta Bucureşti–Roşia Montanăşi retur. A fost ministrul Culturii, însoţit de câţiva parlamentari buni de gură, implicaţiîn subiect până la nodul de la cravată sau dincolo de fondul de ten, a fost şi premierul sub pământ, în mină, declarândpatetic la ieşire „Şi oamenii ăştia au dreptul la viaţă!”, au fost şi parlamentari de Alba cu microfon la purtătoraruncând în eter vorbe goale. Nimic nu s-a schimbat, dar s-a promis că e pe cale să se ia o decizie. Când, însă, nimeni nu ştie. Astăzi au urcat în Apuseni 12 deputaţi mari şi laţi, o parte din membrii Comisiei Speciale Roşia Montană, constituită în lipsă de altceva, aşa, ca să se afle în treabă. Nu se va întampla nimic nici după plecarea respectabilor aleşi. E evident acest aspect, precum folosirea cianurii în exploatarea zăcamintelor de aur. Aşa că minerii se vor bloca iar în mină, împinşi de la spate de investitor, iar în Capitală, Cluj, Cîmpeni, Albac şi alte zone ale ţării vor continua protestele împotriva proiectului, finanţate sau nu de ong-uri eco-aurii. Nimic anormal. E democraţie şi fiecare face după cum îi dictează conştiinţa sau interesele. Anormal e, însă, faptul că au trecut 15 ani şi proiectul Roşia Montană continuă să fie în coadă de peşte. De aici, se nasc câteva întrebări la care ar trebui date răspunsuri scurte, clare, concise: de ce firma canadiană a aşteptat atâta amar de vreme complăcându-se în jocurile de culise ale politicienilor noştri ? De ce nu sunt luaţi la întrebari mai-marii care au acordat licenţa pe 20 de ani Roşiei Montane Gold Corporation ?Ce se ascunde, până la urmă, în spatele acestei afaceri ? Sunt politicieni care au luat bani de la investitor ? Daca da, cine şi când ? Cât câştigă statul român şi cât firma canadiană din exploatarea zăcământului de aur ? Ce riscuri majore îşi asumă România acordând undă verde investiţiei din Apuseni ?
La aceste întrebări trebuie să răspundă specialişti, români adevăraţi, neîntinaţi într-un fel sau altul. Iar mai apoi, musai traşi la raspundere factorii responsabili de situatia creata, mai ales că e posibil ca, în cazul unui aviz negativ, statul român să fie obligat să plătească investitorului daune de miliarde de dolari. Pe scurt, în afacerea Roşia Montană, politicienii români au procedat ca Pişta cu oţetul: au cumpărat cu doi lei şi au vândut cu unul. Aici se cuvine, însă, o remarca importantă: spre deosebire de Pişta, respectivii au avut de câştigat, căci aurul nu e al lor, ci al nostru, al tuturor. Sau a fost ?
