Po-pu-lism și o-pu-len-ță…
Daca aș ruga sensibilitatea cuvântul populism să-l silabisească, m-ar cataloga mârlan. Dacă aș face același lucru într-un peisaj colocvial, aș fi luat drept personaj cu simțul umorului. Eu nu sunt de acord nici cu una, nici cu alta, căci amândoua sunt rame ale tabloului în care ne mișcăm existența.
Populismul nu ține neapărat de politică, ci mai degrabă de cel care a inventat-o, precum cozorocul de șapca ceaprazarului. Așadar, vina e a fiecaruia, mai mult sau mai puțin, în funcție de ce aprofundăm din felul de a fi. „Toți vrem binele tuturor!”, ar clama un orator scund în gândire, iar asistenţa ar fremăta în consens. Cine ar recunoaște, nu neapărat cacofonic, că capra vecinului îi stârnește gol în stomac, puseu de invidie ? Ăla io, ăla io, toți identificați în anonimat, dar plini de identitate în gânduri de bine… La fel și populismul, bogat văr din frați cu săraca invidie, privilegiu al potentaților, nerecunoscut de respectivi decât în sinea opulenței – alt cuvânt greu de silabisit fără a stârni indignarea suavului sau râsul grosolan al trogloditului mutat din peșteră la bloc. Mai pe înțeles, noi, românii, nu avem decât o singură scară între tavan și podea, pe care urcă năvălit bocanci desculți sau pe vârfuri și dintr-odată pantofi de firmă, ascuțiți peste hotare…
În Alba lucrurile nu stau altfel. Politicianul cultivă prostia în rândurile alegătorului, pentru siguranța votului obținut din bucatele aruncate cu dispreț, în campanie electorală, într-o plasă inscripționată cu sigla de partid lipită de zâmbetul ieftin al candidatului. E, pe de-o parte, și vina noastră, a celor care ne dăm votul pe-o plasă cu de-ale gurii, dar mai ales a nemernicilor care au alimentat și alimentează poporul cu sărăcie, aburindu-ne cu nevoia de austeritate impusă de o criză, cică, globală. De fapt, e vorba de cu totul altceva, experimentat pe poporul român, nu de ieri, de azi: mizeria și grija zilei de mâine, transformă omul într-o oaie tăcută, cuminte, strunita în turmă de dulăi cu bastoane de cauciuc, mulțumită să judece ciobanul pentru ea, pe criteriul că n-are cap să gândească, dar are țâțe să fie mulsă. E o tradiție veche la noi spiritul de turmă ordonată după matriţa lui Gică de la sculărie. O știu și o practică ai noștri comuniști de ieri, capitaliștii de azi. Sunt aceeași, dar cu alte fețe și alte vorbe, însă mai cultivați în rău. E destul să argumentez aici că, spre deosebire de ieri, azi s-a introdus în derizoriu patriotismul, s-a distrus și se distruge, să se vândă pe doi bani, averea națională. Și mai grav, s-a redus sănătatea și învățământul la perfuzie și alfabet. Pe scurt, ne conduc cozi de topor, strunite în hamuri străine de țară, spre pierderea identității naționale. Ne-au adus în stadiul de chiriași acasă, au transformat țara într-o colonie, unde forța de muncă e ieftină, căci prostirea și sărăcia sunt politică de stat.
Cine mă înjură, s-o facă românește…
Vasile Pop
